I. Principiul legalității și fundamentarea sa juridică și filosofică

Principiul legalității a primit în doctrină numeroase denumiri și definiții, fiecare autor încercând să propună cea mai potrivită denumire și cele mai pertinente explicații pentru a sublinia importanța acestui principiu pentru statul de drept în general și pentru dreptul penal în special. Astfel, principiul legalității a fost descris ca „piatra de temelie a sistemelor de justiție penală din Europa”[1], „valoare fundamentală”[2], „drept fundamental”[3], „apărare fun­da­mentală în procesul penal”[4], „fructul gândirii iluministe”[5] și așa mai departe. De obicei, principiul legalității este prezentat ca „nucleul statului de drept”[6], iar cele două componente ale sale – nullum crimen sine lege (nu există infracțiune în absența unei legi care să o descrie) și nulla poena sine lege (nu se poate aplica o pedeapsă în absența a unei legi care să o prevadă) – sunt analizate separat. De fapt, unii autori sunt de părere că, de fapt am fi în fața a două reguli sau principii distincte: legalitatea incriminării și legalitatea sancțiunii penale[7].

Din punct de vedere filosofic, legalitatea este o componentă a domeniului normativ și, datorită acestei apartenențe, în mod necesar este și o componentă a domeniului atribu­țiilor guvernamentale, legalitatea fiind definită din această perspectivă ca un sistem de norme și reguli de comportament care impun sau interzic acțiuni și inacțiuni umane, care sunt aplicate de către stat prin exercitarea puterilor sale în cadrul organizat al procesului judiciar, sub amenințarea utilizării sancțiunilor specifice. În acest sens exhaustiv, legalitatea ar implica și monopolul statului asupra dreptului de a folosi chiar și violența fizică[8]. Legalitatea este prezentată de Erhard, Jensen și Zaffron ca element al unui model social bazat pe integritate, care încorporează fenomene de moralitate, etică și legalitate[9].

Fundamentat inițial pe ideea miezului moral al normei de drept, principiul legalității a căzut ulterior în prăpastia unui formalism excesiv favorizat de o interpretare restrictivă specifică dreptului penal. Perioada formalismului a fost îmblânzită prin practica inițială a tribunalelor penale internaționale și mai apoi prin interpretarea creatoare a CEDO, așa cum vom încerca să demonstrăm pe parcursul prezentului studiu.

În doctrina contemporană sunt tot mai mulți autori care susțin că principiul legalității s-a schimbat, cu alte cuvinte conținutul și domeniul de aplicare al acestei vechi reguli au evoluat în timp, în vreme ce instanțele au contribuit la însăși transformarea justificării sale constituționale[10].

II. Noi valențe ale principiului legalității

Analizând doctrina de specialitate recentă, putem, identifica valențele mai vechi sau mai noi ale principiului legalității. Acestea sunt:

1. Internaționalizarea – aspect ce se referă la percepția și interpretarea principiului legalității în sfera dreptului penal internațional;

2. Jurisprudențializarea și europenizarea – acest aspect se referă la influența creatoare a jurisprudenței Curții de la Strasbourg în circumscrierea sensului principiului legalității și a componentelor sale;

3. Istoricitatea și specificitatea națională – aspect care se referă la modul în care principiul legalității a fost perceput și codificat în diferite sisteme de drept;

4. Constituționalizarea principiului legalității – jurisprudența Curții Constituționale și rolul său creator sau extinctiv în operațiunea de legiferare în materie penală;

5. Aculturația principiului legalității – influența asupra interpretării interne a prin­ci­piului legalității determinată de procesul de uniformizare legislativă și jurisprudențială înregistrat la nivel în special european, prin inserarea unor instituții și principii de inter­pretare specifice sistemului common-law în sistemul continental.

1. Internaționalizarea principiului legalității

Statutul Curții Penale Internaționale conține dispoziții specifice privind principiul legalității: nullum crimen sine lege – art. 22 și nulla poena sine lege – art. 23[11]. Dar, înainte de a ajunge la acest punct, a existat o lungă dezbatere în jurisprudența internațională în materie penală între standardele morale, conduita reprobabilă, legitimitatea instanțelor internaționale, necesitatea pedepsei și limitele legale ale aplicării unei pedepse în cazul crimelor internaționale.

În dreptul penal internațional, principiul legalității este analizat în legătură cu prin­ci­piul neretroactivității, principiul specificității și principiul interzicerii analogiei. Principiul neretroactivității prevede că legea care interzice sub sancțiune penală un anumit act trebuie să fi existat înainte de producerea actului în cauză, interzicând aplicarea retroactivă a legii. Principiul specificității impune ca definiția actului interzis să fie suficient de precisă pentru ca o conduită umană să poată fi sancționată penal. Interzicerea analogiei cere ca norma de incriminare să fie interpretată în mod strict. Cu toate acestea, în dreptul penal interna­țional, abordările sunt puțin diferite față de dreptul intern al diferitelor state sau chiar față de jurisprudența CEDO.

Doctrina a subliniat că, în dreptul penal internațional, consecința aplicării restrictive și absolute a legii penale este că unii infractori nu vor fi deferiți niciodată justiției, drept pentru care, în dreptul penal internațional, s-a permis ca „moralitatea interioară a legii” să prevaleze asupra principiului legalității[12]. Acest lucru s-ar datora faptului că legea penală internațională are o componentă cutumiară recunoscută și analizată în doctrina de specia­li­tate[13]. Această componentă cutumiară a avut o influență dramatică asupra deciziilor și aplicării dreptului penal internațional în cazuri specifice, cu un mare impact asupra sferei de incidență a principiului legalității. S-a spus despre dreptul penal internațional că este adesea necodificat și imprecis, lăsând judecătorului cu o largă putere de apreciere prin care să determine natura specifică a legii care trebuie aplicată faptelor cu care este sesizat, ceea ce poate pune în pericol depășirea sferei de incidență a principiului legalității[14].

Așa cum s-a argumentat în doctrină, începând cu procedurile postbelice și continuând cu tribunalele internaționale ad-hoc, dreptul penal internațional „nu a reușit să pună pe deplin în practică acest principiu”[15].

Principiul legalității a fost „mărul discordiei” la tribunalele din Nürnberg și Tokyo. Aceste Tribunale au generat o dezbatere pe tema legitimității lor, deoarece preexistența crimei de agresiune și a crimelor împotriva umanității era îndoielnică. A existat o impor­tantă dezbatere cu privire la preexistența unei incriminări directe (anterior anului 1945) a faptelor abominabile de război. În Hotărârea de la Nürnberg interpretarea judecătorilor a fost clar orientată și fundamentată pe standardele morale și nu prin cele legale[16].

Prin Hotărârea Tribunalului Militar Internațional pentru Judecarea Criminalilor de Război din Germania s-a statuat că principiul legalității nu este obligatoriu și nu poate fi interpretat în mod strict, afirmându-se următoarele: „în primul rând, trebuie să se observe că maxima nullum crimen sine lege nu constituie o limitare a suveranității, ci este, în general, un principiu al justiției. A afirma că este nedrept să pedepsești pe cei care, în con­tradicție cu tratatele și convențiile internaționale, au atacat statele vecine fără avertizare este evident neadevărat, căci în astfel de circumstanțe, atacatorul trebuie să știe că greșește; dacă s-ar considera că este nedreaptă aplicarea unei pedepse, ar fi la fel de nedrept dacă greșelile sale ar fi permis să rămână nepedepsite. Ocupând pozițiile și funcțiile pe care le-au avut în Guvernul german, inculpații sau cel puțin unii dintre aceștia, ar fi trebuit să cunoască tratatele semnate de Germania, și să nu recurgă la război pentru soluționarea diferendelor internaționale; ei trebuie să fi știut că acționau în contradicție cu toată legile internaționale atunci când, în mod deliberat, și-au conceput planurile de invazie și agre­siune. Raportat la împrejurările concrete ale cazului, se pare că maxima (n.n. principiul nullum crimen sine lege) nu are nicio aplicație la faptele comise”[17].

Doctrina a mai observat că tribunalele penale internaționale au aplicat cu îndrăzneală norme de incriminare noi la fapte comise anterior[18]. „Aceasta nu a însemnat o aplicare a unei doctrine interpretative răuvoitoare. Mai degrabă, aceste tribunale s-au angajat într-o reformare pe scară largă, chiar dacă neconștientă, a Legii Penale Internaționale”[19] și, pe cale de consecință și a principiului legalității.

Principiul legalității este, într-o oarecare măsură, subordonat standardelor morale din dreptul internațional penal, chiar dacă a fost evocat cu obstinație cu prilejul pronunțării dife­ri­telor hotărâri. În primele cazuri (cum ar fi Nürnberg și Tokyo), tribunalele au respins în mod repetat apărarea printr-o serie de tehnici interpretative, revendicări analitice și alegeri meto­do­logice, argumentând că principiul legalității „pur și simplu nu se aplică în dreptul penal internațional cu aceleași forță și efect, așa cum se întâmplă în ordinea juridică internă, având în vedere diferențele dintre modalitățile în care dreptul intern și dreptul internațional incri­mi­nează comportamentul”[20]. Alte argumente privind subsidia­ri­tatea principiului legali­tății au fost următoarele: „unele infracțiuni internaționale au existat în primul rând în dreptul cutumiar, care nu se subsumează unui principiu robust al legalității. Există prevederi gene­ratoare (de exemplu, «alte acte inumane») care constituie delegări pentru judecători în ve­de­rea angajării lor într-o interpretare creativă, judiciară și normativă în limitele ejusdem generis[21]. Ca urmare a acestei indeterminări persistente în dreptul penal internațional, jude­cătorii au întreprins o interpretare judiciară mai activă, făcând apel la improvizație și inovație”[22].

În concluzie, dacă în legislația națională și în jurisprudența CEDO principiul legalității este un principiu puternic și stabil, fiind subiectul unei interpretări continue și din ce în ce mai largi, principiul legalității în dreptul penal internațional era privit ca un principiu flexibil al justiției subsumat unor standarde morale și retributive. Doctrina a afirmat că „Tribuna­lele au echilibrat argumentarea minimalizând corectitudinea față de un acuzat față de alte obiective ale demersului judiciar: condamnarea actelor brutale, asigurarea responsabilității individuale, satisfacerea și reabilitarea victimelor, păstrarea ordinii mondiale și descurajarea unor acte similare”[23].

Din acest punct de vedere, nu se consideră a fi un tratament inechitabil dacă un învinuit răspunde penal în conformitate cu o dispoziție penală internațională de incriminare care a intrat în vigoare după ce comportamentul a avut loc și care nu ar fi putut fi anticipată. Explicația acestei interpretări este că un comportament individual specific a afectat grav drepturile și interesele legitime ale altor persoane (comportamentul este calificat ca malum în sine) și trebuie pedepsit, chiar dacă dispozițiile legale internaționale sunt insuficiente sau nedezvoltate. „Imputarea faptei nu este negată atunci când o persoană este sancționată în lipsa unei legi pozitive în aceste circumstanțe”[24].

O nouă eră a început odată cu intrarea în vigoare a Statutului de la Roma, tradiția dreptului penal internațional de aplicare directă a dreptului cutumiar, prin fundamentarea acesteia pe jurisprudența pertinentă și practica relevantă a Statului a fost înlocuită cu o abordare a principiul legalității în forma sa cea mai extinsă, fundamentată pe ideea de lege[25]. Statutul de la Roma codifică dreptul cutumiar aplicabil într-o serie de definiții statutare (art. 6-8 din Statutul de la Roma) și exclude aplicarea retroactivă a acestora (art. 11 și art. 24 din Statutul de la Roma). De asemenea, statutul de la Roma interzice în mod explicit jude­că­torilor să aplice legea prin analogie în detrimentul acuzatului și impune ca ambiguitățile legii să fie interpretate în favoarea acuzatului [art. 22 alin. (2) din Statutul de la Roma]. Aceste imperative au fost evidențiate de către Curtea Penală Internațională în cauza Procurorul c. Lubanga Dyilo[26]: „Camera consideră că Apărarea nu se bazează pe principiul legalității, ci pe posibilitatea de a exclude răspunderea penală din cauza unei greșeli a legii în vigoare. Având în vedere principiul legalității, termenii care descriu angajarea, recru­tarea și folosirea copiilor sub vârsta de cincisprezece ani pentru a participa activ la ostilități sunt definiți cu suficientă precizie în (…) Statutul de la Roma și Elementele infracțiunii, care au intrat în vigoare la 1 iulie 2002, pentru a se angaja răspunderea penală și aplica o pedeapsă. În consecință, nu există nicio încălcare a principiului legalității în cazul în care Camera își exercită competența de a decide dacă Thomas Lubanga Dyilo ar trebui să fie trimis în judecată pe baza unor norme penale prealabile scrise (lex scripta), aprobate an­terior de statele părți la Statutul de la Roma (lex praevia), care definesc comportamentul interzis și stabilesc pedeapsa aplicabilă (lex certa), și care nu pot fi interpretate prin analogie in malam partem (lex stricta)”[27].

2. Jurisprudențializarea și europenizarea principiului legalității

Art. 7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și cerința sa nullum crimen, nulla poena sine lege, joacă un rol major în preocuparea CEDO de a stabili o tendință de inter­pretare mai amplă a acestui principiu. De altfel, CEDO a subliniat importanța principiului legalității în dreptul penal în mai multe rânduri. De exemplu, în cauza Kafkaris c. Cipru, Curtea a declarat că garanția consacrată în art. 7, care este un element esențial al statului de drept, ocupă un loc important în sistemul de protecție al Convenției (…). Acesta ar trebui interpretat și aplicat, după cum rezultă din obiectul și scopul său, astfel încât să ofere garanții eficiente împotriva urmăririi, condamnării și aplicării în mod arbitrar a unei pedepse[28].

CEDO a făcut o preocupare majoră din circumscrierea sferei adagiului nullum crimen, nulla poena sine lege – „numai legea poate defini o infracțiune și poate prescrie o pe­deapsă” – încercând să impună o interpretare largă a unor termeni uzuali precum cel de „lege” și cel de „pedeapsă”.

a) Termenul „lege” a fost considerat un concept care cuprinde atât legea statutară, cât și jurisprudența, Curtea înțelegând acest termen în sensul său substanțial și nu în sensul său formal, ca o dispoziție în vigoare astfel cum a fost interpretată de instanțele competente[29]. Astfel, Curtea a ales să impună o viziune generoasă asupra termenului „lege”, fără a limita aplicarea acestuia la categoria actelor normative[30].

În cauza Custers, Deveaux și Turk c. Danemarca, CEDO a analizat dacă ordinele executive emise de autoritățile daneze ar putea fi asimilate noțiunii de „lege” și a ajuns la concluzia că este necesar a se determina dacă ordinul relevant a avut „un temei juridic suficient în legea națională”. În cele din urmă, Curtea a declarat că „nu va pune la îndoială interpretarea dreptului intern de către instanțele naționale decât dacă a avut loc o ne­res­pectare flagrantă sau o aplicare arbitrară a dispozițiilor menționate”[31]. În speța analizată s-a concluzionat că ordinul emis a fost legal.

b) Termenul „pedeapsă” a fost, de asemenea, subiect al interpretării CEDO.

În cauza Welch c. Regatul Unit[32] o hotărâre de confiscare a făcut obiectul unei interpre­tări a Curții. Curtea a trebuit să stabilească dacă dispoziția de confiscare ar putea fi considerată pedeapsă și a încercat să stabilească un set de criterii pentru a determina dacă măsurile similare confiscării pot sau nu să fie considerate pedepse. În acest caz, domnul Welch a fost condamnat pentru infracțiuni la regimul drogurilor și a susținut că o dispoziție de confiscare luată împotriva lui a constituit o pedeapsă retroactivă. Ordinul emis a permis confiscarea bunurilor sale iar încălcarea acestuia putea duce la detenție. Guvernul britanic a susținut că ordinul de confiscare nu constituie o pedeapsă deoarece are ca scop pre­venirea comiterii ulterioare a unor infracțiuni de trafic de droguri[33]. Curtea a stabilit sensul terme­nului „pedeapsă” prin indicarea următoarelor criterii: dacă măsura este subsecventă condamnării pentru o infracțiune; natura și scopul măsurii în cauză; caracterizarea sa în conformitate cu legislația națională; procedurile implicate în elaborarea și implementarea măsurii; seve­ri­tatea măsurii[34]. În concluzie, în cauza Welch, utilizarea combinată a acestor criterii a deter­minat interpretarea că ordinul de confiscare constituie o sancțiune penală. De asemenea, pentru că a fost aplicată retroactiv, s-a constatat și o încălcare a art. 7 din Convenție.

În alte cazuri, cum ar fi Jamil c. Franța[35] sau Ibbotson c. Regatul Unit[36], Curtea a su­bliniat că cel mai important dintre aceste criterii, punctul de pornire al oricărei evaluări a unei măsuri oficiale pentru a determina dacă aceasta constituie o pedeapsă sau nu, este existența unei condamnări penale prealabile.

Însă, uneori, echilibrul dintre scopul unor măsuri preventive și protecția drepturilor fundamentale ale cetățeanului este foarte dificil de menținut. În cauza Gillan și Quinton c. Regatul Unit[37], două persoane care au participat la un protest cu ocazia unui târg de armament au fost oprite și percheziționate de autorități în temeiul unei dispoziții din Legea Britanică privind Terorismul – UK Terrorism Act 2000, care nu impune ca și condiție pre­a­labilă pentru efectuarea percheziției ca ofițerul de poliție să aibă o suspiciune rezonabilă cu privire la desfășurarea unei activități ilegale. Aceste măsuri (oprirea și percheziționarea) a încălcat, în interpretarea Curții, articolul 8 din Convenție, deoarece nu era conformă cu legea britanică în vigoare, atribuțiile organelor de poliție nefiind suficient circumscrise și nici supuse unor garanții juridice adecvate împotriva abuzurilor[38].

c) Accesibilitatea și previzibilitatea legii

În jurisprudența Curții, s-a subliniat în repetate rânduri că atât definiția infracțiunii cât și a pedepsei trebuie să fie accesibile și previzibile[39]. În conformitate cu această interpretare, legea trebuie să fie suficient de clară pentru ca indivizii să își poată conforma conduitele preceptului normelor (accesibilitatea) și, în al doilea rând, acolo unde există posibilitatea unei interpretări jurisprudențiale a legii, orice modificare a acesteia trebuie să fie previzibilă (predictibilitate)[40]. O persoană trebuie să deducă din textul dispoziției relevante și, dacă este necesar, cu ajutorul unei interpretări din partea instanței, ce acte și omisiuni îi vor angaja răspunderea penală și ce pedeapsă va fi impusă. S-a mai arătat că o lege poate îndeplini în continuare cerința previzibilității în cazul în care persoana în cauză, în baza unei consultanțe juridice adecvate, într-o măsură rezonabilă și în raport de circumstanțele cauzei, poate anticipa consecințele juridice pe care le poate avea un anumit comportament[41].

În cauza Cantoni c. Franța[42] lucrurile nu au mai fost la fel de clare, deoarece, în opinia Curții, au existat mereu „zone de gri în delimitarea sferei de aplicare a definiției legale”, iar art. 7 alin. (1) din CEDO solicită pur și simplu ca legea să fie „suficient de clară în marea majoritate a cazurilor”. De aceea „solicitanții trebuie să fi știut, pe baza comportamentului lor, că s-au expus unui risc real de urmărire penală”[43]. Aceeași interpretare se poate observa în cauza Custers & alții, în care Curtea a declarat că era previzibil că „reclamanții riscau să fie condamnați la o amendă”[44], sau în Coeme și alții c. Belgia[45], citată anterior, în care s-a arătat că „reclamanții nu ar fi putut să nu conștientizeze faptul că acea conduită în baza căreia au fost acuzați ar putea să determine urmărirea lor penală”.

În opinia noastră, previzibilitatea „riscului de urmărire penală” și previzibilitatea legii penale sunt două chestiuni distincte, chiar dacă uneori dificil de delimitat, iar Curtea ar fi putut fi mai diligentă în utilizarea termenilor și a sensului acestora.

Curtea a fost, de asemenea, criticată de alți autori pentru că „favorizează rezolvarea unei probleme în detrimentul regulilor generale de drept”[46] și pentru că „a limitat defini­țiile sale în vederea obținerii unor rezultate satisfăcătoare”[47], dar trebuie adăugat că acest lucru s-a întâmplat numai în unele cazuri (cum ar fi Cantoni c. Franța sau Custers și alții), atunci când Curtea s-a aventurat să pună în balanță noțiuni dificile, cum ar fi riscul și previzibilitatea legii.

3. Istoricitatea și specificitatea națională a principiului legalității

Principiul legalității are semnificație constituțională în multe sisteme naționale[48]. În ciuda fenomenului de aculturație juridică, există influențe specifice în fiecare stat, datorită identității constituționale și dezvoltării istorice și legislative proprii acelui stat sau regiuni.

Principiul legalității în sensul său cuprinzător își are rădăcinile în doctrina contractului social. Feuerbach a fost primul care a folosit adagiul latin nullum crimen, nulla poena sine lege. În opinia contractualistului Charles de Montesquieu, judecătorii erau doar cei prin a căror gură legea vorbește neputând să dețină nici forța, nici rigoarea legii. Cu toate acestea, dacă legea este neclară, este necesar ca judecătorii să emită o decizie prin care să interpreteze părțile obscure ale legii. Principiul fundamental al legalității fost creionat prin contribuțiile teoreticienilor contractualiști și de atunci s-a dezvoltat constant[49].

Apariția primelor codificări ale principiului legalității au fost determinată de doctrina separării puterilor în stat și de scopul declarat al limitării puterii judecătorești. În opinia lui Cesare Beccaria, „dacă puterea de a interpreta legile este considerată malefică, obscu­rita­tea acestora trebuie să fie privită ca fiind la fel de malefică, prima fiind consecința acesteia din urmă. Răul produs va fi și mai mare dacă legile vor fi scrise într-un limbaj inaccesibil poporului și dacă (…) interpretarea legii, în loc de a fi publică și generală, devine privată și particulară”[50].

În sistemul common-law, Magna Carta Libertatum a fost actul care prevăzut la art. 39 că „nici un om liber nu va fi reținut sau întemnițat, privat de drepturile sau posesiunile sale, scos în afara legii sau exilat, privat în vreun fel de statutul său, nu se va aplica forța împotriva lui și nici nu vor fi trimise alte persoane să facă acest lucru, cu excepția cazului în care se decide astfel prin judecată dreaptă sau este permis potrivit legii locului”[51]. S-a subliniat că, în pofida acestei garanții, Magna Carta nu a exclus dreptul cutumiar ca izvor al intervenției penale, (…) timp de 200 de ani până în 1641 fiind pedepsite comportamente considerate reprobabile din punct de vedere moral, indiferent de prevederile dreptului pozi­tiv[52]. Lordul Blackstone s-a plasat într-o poziție interesantă față de chestiunea retroactivității legii, declarând că judecătorii „nu sunt delegați să pronunțe o lege nouă, ci să o mențină și să o interpreteze pe cea veche” și că atunci când instanțele judecătorești sunt chemate să răstoarne un precedent existent, acestea „nu se prefac că emit o nouă lege, ci o salvează pe cea veche de la o greșită interpretare”[53]. Dar această argumentare a dus la recunoaș­te­rea efectului retroactiv al hotărârilor judecătorești. În ciuda unui curent puternic împotriva retroactivității legii, Parlamentul Britanic a adoptat ocazional legi penale ex post facto (retroactive) în secolul al XIX-lea, abolind doctrina judiciară reziduală de a crea infracțiuni mult mai târziu, în 1973[54]. În prezent, statele din sistemul common-law au definiții legale ale infracțiunilor, însă termenii folosiți de legiuitori sunt explicați și interpretați de jurisprudență.

În dreptul islamic, Coranul statuează că Allah nu pedepsește oamenii înainte de a trimite un Mesager pentru a-i avertiza. Cărțile sacre ale islamului, Coran și Sunnah, prevăd definiția anumitor infracțiuni (hudud, quesas, diyya) și, de asemenea, pedeapsa pentru aces­tea. Sharia – „calea de urmat”[55] – recunoaște totuși judecătorilor islamici puterea discreționară de a aplica pedeapsa pentru anumite infracțiuni (ta’azir), contrar principiului nullum crimen sine lege. Fikh este un sistem doctrinar bazat pe autoritatea surselor care sunt fie revelate, fie infailibile. Legea musulmană este considerată a fi imuabilă. Islamul nu recunoaște autoritatea ca având puterea de a-l modifica, cu alte cuvinte legiuitorii statelor musulmane nu pot crea și edicta legi, ci doar să stabilească reguli administrative în limitele definite de legea musulmană sacră[56]. Unele state islamice aplică încă Sharia, dar majo­ri­tatea statelor au adoptat principiul legalității introdus de puterile coloniale[57].

În Statele Unite, în 1776, art. 7 și 6 din Declarația de drepturi a Virginiei și art. 15 din Constituția Statului Maryland prevedeau principiul legalității. Constituția actuală a SUA[58] interzice explicit în art. I, secțiunea 9, clauza 3, retroactivitatea legii penale.

În Europa, prima prevedere a principiului legalității într-un Cod penal modern o regăsim în partea I art. 1 C. pen. austriac (Constitutio Criminalis Josephina), adoptat de Iosif al II-lea în 1787. Apoi, în 1810 Codul penal francez, prevedea acest principiu în art. 4. C. pen. bavarez din 1813 (Strafgesetzbuch für das Königreich Bayern), a prevăzut principiul legalității în art. 1. De asemenea, art. 2 C. pen. al Imperiului german din 1871 (Strafgesetzbuch für das Deutsche Reich) statua cu privire la legalitatea incriminării și a sancțiunii penale[59]. Mai târziu, în 1935, art. 2 C. pen. al Imperiului german a fost modificat de către naționaliștii germani, permițând aplicarea unei pedepse și pentru acele acte care merită pedepsite în conformitate cu concepțiile fundamentale ale dreptului penal și cu opinia publică. Această dispoziție a fost abrogată în 1946[60].

În Rusia, Codurile penale sovietice din 1922 și 1926 au permis incriminarea actelor sociale periculoase printr-o falsă analogie. Principiul legalității a fost reintrodus în 1958 de art. 6 din Principiile Fundamentale ale Legislației Penale ale URSS și ale Republicilor Uniunii. Totuși, în practică, a fost recunoscută posibilitatea judecării și pedepsirii infracțiunilor minore de către instanțele de tovarăși neprofesioniști. În zilele noastre, art. 54 din Consti­tuția Federației Ruse din 1993 prevede și garantează principiul legalității[61].

4. Constituționalizarea principiului legalității – jurisprudența CCR

În sistemele continentale, principiul legalității este considerat a fi piatra de temelie a dreptului penal modern și a fost inserat expres, așa cum am arătat anterior, în prevederile Codului penal sau în cele ale Legii fundamentale. Cu toate acestea, uneori, în sistemele de drept continental, prevederile legii nu sunt singurul izvor al interpretării principiului legali­tă­ții. Curțile constituționale au o datorie foarte importantă, și anume, aceea de a determina, la cerere, compatibilitatea unei anumite prevederi legale cu standardele consti­tuționale.

În România, supremația Constituției și a legilor a fost ridicată la rang de principiu cons­ti­tuțional, fiind consacrată de art. 1 par. (5) al Legii fundamentale, potrivit căruia respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor sunt obligatorii. „S-a stabilit astfel o obligație generală impusă tuturor subiecților de drept, inclusiv autorității legislative, care trebuie să se asigure că activitatea de legiferare se desfășoară în limitele și în conformitate cu Legea fundamentală a statului și, că, în același timp, legislația este de calitate. Acest lucru se datorează faptului că, pentru a fi respectată, legea trebuie să fie cunoscută și înțeleasă, iar pentru a fi înțeleasă trebuie să fie suficient de precisă și previzibilă pentru a asigura certi­tu­dinea juridică destinatarilor acesteia”[62].

Potrivit art. 147 din Constituția României, în cazurile în care se constată neconsti­tu­ționalitatea, legile, ordonanțele în vigoare precum și celelalte regulamente vor fi returnate în vederea reexaminării. La trecerea a 45 de zile de la data publicării deciziei de neconsti­tu­ționalitate în Monitorul Oficial al României, în cazul în care legiuitorul nu intervine, norma juridică declarată ca neconstituțională încetează orice efecte pentru viitor.

Art. 29 din Legea nr. 47/1992[63] privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale prevede că CCR decide cu privire la excepțiile ridicate în fața instanțelor de judecată cu privire la neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe sau a unor alte dispoziții legale în vigoare în legătură cu cauza, indiferent de stadiul în care se află litigiul și de calitatea părților. O excepție poate fi invocată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanță. De asemenea, poate fi invocată excepția de neconstituționalitate de către pro­curor în fața instanței de judecată în cazurile în care acesta participă la ședință. Dispozițiile considerate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale nu pot fi reexaminate cu privire la constituționalitatea lor.

Există două tipuri de soluții în acest caz (care se desprind din prevederile legii): decizii de admitere a excepției de neconstituționalitate, care duc la încetarea pentru viitor a efec­te­lor normei declarate neconstituționale și decizii de respingere a excepției de neconsti­tuțio­na­litate, caz în care regula de drept supusă controlului constituțional rămâne neschimbată. Cu toate acestea, în ultimii 10 ani s-a înregistrat o creștere a numărului de decizii care nu sunt categorice în ceea ce privește constatarea neconstituționalității, ci interpretează sau orien­tează interpretarea instanțelor în sensul respectării standardului constituțional. Este vorba despre așa-numitele „decizii interpretative”[64] (ex. Decizia CCR nr. 265/2014[65]).

Deși doctrina românească[66] arată în mod clar că CCR nu are rolul de legiuitor pozitiv, nici atunci când constată neconstituționalitatea neincriminării unui act[67], nici atunci când cons­tată neconstituționalitatea dezincriminării unui act[68], implicațiile acestor decizii și în­treaga jurisprudență a CCR joacă un rol important în ceea ce privește sfera de interpretare a prin­cipiului legalității.

O primă decizie pe care o analizăm este Decizia nr. 62/2007[69], prin care s-a constatat neconstituționalitatea unor prevederi ale Legii nr. 278/2006[70], care a abrogat infracțiunile de insultă și calomnie. Astfel, prin Decizia nr. 62/2007, CCR a decis inaplicabilitatea textului prin care normele de incriminare din Codul penal anterior a actelor de insultă și calomnie au fost abrogate. Decizia a fost criticată dur în doctrina din acel moment, subliniindu-se că, „prin decizia sa, Curtea Constituțională a depășit cu mult prevederile textului de incriminare, chiar dacă a considerat că nu face decât o interpretare, deoarece art. 205 și 206 din Codul penal anterior se referă nu doar la insulte sau calomnii comise prin presă, ci și la fapte comise prin orice alte mijloace”[71]. În mod normal, normele de incriminare a insultei și calomniei ar fi trebuit să revină în vigoare, dar acest lucru nu s-a întâmplat[72]. Efectul ecou, totuși, a survenit deoarece noul Cod penal al României nu mai incriminează cele două fapte.

Una dintre cele mai controversate decizii ale CCR a fost Decizia nr. 265/2014[73], prin care CCR a declarat că prevederile art. 5 C. pen. care reglementează aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei sunt constituționale doar dacă nu permit combinarea unor dispoziții mai favorabile din legi succesive, interzicând apli­ca­rea așa-numitei lex tertia în activitatea judecătorilor. Prin această decizie, care a fost aspru criti­cată[74], CCR a șters mai mult de 60 de ani de doctrină penală care se poziționase în favoarea aplicării legii penale mai favorabile pe instituții autonome (de exemplu, recidiva, concursul de infracțiuni, prescripția răspunderii penale etc.), independent de legea în baza căreia se determinase pedeapsa pentru infracțiunea comisă și dedusă judecății.

Decizia nr. 363/2015[75] privind excepția de constituționalitate a art. 6 din Legea nr. 241/ 2005[76] privind combaterea evaziunii fiscale se referă la standardul de precizie a legii. Curtea a constatat că aceste prevederi incriminatorii („Constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la un an la 6 ani reținerea și nevărsarea, cu intenție, în cel mult 30 de zile de la scadență, a sumelor reprezentând impozite sau contribuții cu reținere la sursă”) nu înde­plinesc cerințele legale de claritate și certitudine, deoarece, pe lângă faptul că nu se definesc în sine noțiunea de „reținere a impozitelor sau a contribuțiilor”, ele trebuie înțelese prin raportare la dispoziții de rang inferior: „Curtea reține că obiectul material al infracțiunii nu este configurat prin lege, ci printr-un act administrativ de aplicare a legii al cărui obiect de reglementare vizează, în realitate, un domeniu distinct, respectiv aprobarea modelului și conținutului unor formulare. Or, în ipoteza infracțiunilor, inclusiv a celor reglementate în domeniul fiscal, legiuitorul trebuie să indice în mod clar și neechivoc obiectul material al acestora în chiar cuprinsul normei legale sau acesta să poată fi identificat cu ușurință prin trimiterea la un alt act normativ de rang legal cu care textul incriminator se află în conexiune, în vederea stabilirii existenței/inexistenței infracțiunii”.

Printr-o altă hotărâre, și anume Decizia nr. 603/2015[77], Curtea Constituțională a constatat că expresia „relații comerciale” conținută în prevederile art. 301 alin. (1) C. pen. care incriminează infracțiunea de conflict de interese nu îndeplinește cerințele de claritate și nu permite determinarea sensului exact al normei de incriminare. Decizia are ca efect restrângerea comportamentului incriminat prin dispoziția menționată, cu consecința excluderii din textul de incriminare a variantei normative constând în „fapta unui funcționar public care, în exercitarea atribuțiilor sale, a îndeplinit un act sau a parti­ci­pat la luarea unei decizii, prin care s-a obținut, direct sau indirect, un folos patrimonial (…) pentru o persoană cu care s-a aflat în relații comerciale în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat sau beneficiază de foloase de orice natură”.

Prin Decizia nr. 405/2016[78], CCR a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor de incriminare a abuzului de serviciu din codul penal anterior (art. 246 C. pen. 1969 și art. 297 C. pen. în vigoare) și a constatat că acestea sunt constituționale în măsura în care prin sintagma „îndeplinește în mod defectuos” din cuprinsul acestora se înțelege „îndeplinește prin încălcarea legii”. În esență, în argumentele deciziei, Curtea a sta­tuat că „neîndeplinirea sau executarea defectuoasă a unui act trebuie luată în considerare numai prin referire la obligațiile de serviciu prevăzute în mod expres de legislația primară – legile și ordonanțele Guvernului”. Aceasta deoarece adoptarea unor acte de reglementare secundară care vin să detalieze legislația primară se realizează doar în limitele și potrivit normelor care le ordonă. Curtea notează că „ilicitul penal este cea mai gravă formă de încălcare a unor valori sociale, iar consecințele aplicării legii penale sunt dintre cele mai grave, astfel că stabilirea unor garanții împotriva arbitrariului prin reglementarea de către legiuitor a unor norme clare și predictibile este obligatorie. (…) Raportarea organelor judiciare la o sferă normativă largă care cuprinde, pe lângă legi și ordonanțe ale Guvernului, și acte de nivel inferior acestora cum ar fi hotărâri de Guvern, ordine, coduri etice și deontologice, regulamente de organizare internă, fișa postului au influență asupra laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu prin extinderea acesteia la acțiuni sau inacțiuni ce definesc elementul material al laturii obiective a infracțiunii, dar care nu sunt prevăzute în acte normative de reglementare primară”.

CCR subliniază faptul că termenul „defectuos” nu este definit în Codul penal și nici nu este precizat elementul în legătură cu care „defectuozitatea” unui act este analizată, ceea ce determină lipsa de claritate și previzibilitate a acestuia. Această lipsă de claritate, precizie și previzibilitate a sintagmei „îndeplinește în mod defectuos” creează premisa aplicării acesteia ca rezultat al unor interpretări sau aprecieri arbitrare. Datorită faptului că persoana care are calitatea de funcționar în sensul legii penale trebuie să poată determina, fără echivoc care este comportamentul ce poate avea semnificație penală, CCR a concluzionat că sintagma „îndeplinește în mod defectuos” nu poate fi interpretată decât în sensul că îndeplinirea atribuției de serviciu se realizează „prin încălcarea legii”.

Una dintre ultimele decizii controversate este Decizia nr. 418/2018[79], prin care au fost decla­rate neconstituționale dispozițiile art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002[80] pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării terorismului[81], care au următorul cuprins: „Consti­tuie infracțiunea de spălare a banilor și se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani: (…) dobândirea, deținerea sau folosirea de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârșirea de infracțiuni”. S-a arătat că norma penală de la art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 are un caracter general și ambiguu, neindicând, în mod clar și de o manieră concretă, în ce constă conduita incriminată, respectiv care este sfera de cuprindere a sintagmei „dobân­di­rea, deținerea sau folosirea de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârșirea de infracțiuni”. Pentru aceste motive se arată că textul criticat este lipsit de previzibilitate, având ca rezultat ducerea în derizoriu a infracțiunii analizate, întrucât orice deținere sau folosire, a oricăror bunuri, cunoscând că provin din săvârșirea unor infracțiuni, ar putea forma conținutul constitutiv al acesteia. Cu titlu exemplificativ se arată că, potrivit textului criticat, folosirea unei sume de bani furate pentru achiziționarea de alimente constituie infracțiunea de spălare de bani.

Pe de altă parte, ÎCCJ a pronunțat anterior Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016[82], mai sus menționată, prin care a stabilit următoarele:

„1. Acțiunile enumerate în cuprinsul art. 29 alin. (1) lit. a), b) și c) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării terorismului, republicată, cu modificările ulterioare, respectiv schimbarea sau transferul, ascunderea ori disimularea, dobândirea, deținerea sau folosirea, sunt modalități alternative ale elementului material al infracțiunii unice de spălare a banilor.

2. Subiectul activ al infracțiunii de spălare a banilor poate fi și subiect activ al in­frac­țiunii din care provin bunurile.

3. Infracțiunea de spălare a banilor este o infracțiune autonomă, nefiind condiționată de existența unei soluții de condamnare pentru infracțiunea din care provin bunurile”. Prin urmare, la pct. 2 al dispozitivului deciziei nr. 16 din 8 iunie 2016, ÎCCJ a stabilit că, prin dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 656/2002, sunt incriminate și faptele de „auto­spă­lare a banilor”, fără a distinge între modalități normative din cuprinsul prevederilor legale anterior menționate. Interpretarea ÎCCJ nu a fost agreată de CCR, aceasta arătând că reținerea, ca infracțiune distinctă, respectiv infracțiunea de spălare a banilor, prevăzută la art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, a oricăreia dintre faptele de dobândire, deținere și, respectiv, folosire de bunuri care provin din săvârșirea unor infracțiuni, în sarcina subiectului activ al infracțiunii din care provin bunurile, implică tragerea acestuia la răspundere penală, de două ori, pentru săvârșirea acelorași fapte.

Astfel, dispozițiile art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării terorismului în interpretarea dată prin decizia ÎCCJ nr. 16 din 8 iunie 2016, încalcă cerințele de claritate, precizie și previzibilitate, ce rezultă din principiul statului de drept, impuse de prevederile constituționale ale art. 1 alin. (5), dar și principiul legalității incriminării și a pedepsei, astfel cum acesta este reglementat la art. 23 alin. (12) din Constituție și la art. 7 din Convenție.

Prin această analiză succintă a jurisprudenței CCR în materia controlului de constitu­țio­nalitate, am încercat să configuram o dimensiune specifică a principiului legalității, arătând modul în care practica CCR stabilește sfera de interpretare a principiului legalității, eliminând sau texte care încalcă prevederile constituționale, ori impunând direcții de interpretare, uneori chiar în contra deciziilor de dezlegare a unor chestiuni de drept pro­nun­țate de Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorii și ele.

5. Aculturația principiului legalității

Spațiul European se confruntă dramatic cu fenomenul aculturației juridice, fenomen care se produce în mod natural în momentul în care multiple grupuri sociale, fiecare cu propriile sale reguli, interacționează o perioadă îndelungată. Dacă uniformizarea, consecință normală și firească a fenomenului aculturației juridice, s-a produs în mod facil în unele ramuri de drept, cum ar fi – dreptul comercial – alte ramuri de drept, respectiv cele care aparțin dreptului public, și în special dreptul penal și procesual penal – continua să opună rezistență.

Aculturația juridică, precum și procesul de elaborare a legii au o determinare multi­fac­torială. În acest proces determinist, factorii obiectivi și subiectivi acționează împreună cu cei interni și externi, factori naturali (geografici, biologici, fiziologici, demografici) și factori sociali (economic, politic, ideologic, interese, scopuri, nevoi colective, prejudecăți, obi­ceiuri, teorii etc.), care privesc psihologia individului (nevoi, interese, aspirații, scopuri, atitudini etc.) sau psihologia grupurilor ori psihologia colectivă (nevoi colective, interese, tradiții, pre­ju­decăți, obiceiuri, tabuuri).

Aculturația juridică în cadrul unui sistem juridic începe să apară atunci când soluțiile juridice interne se dovedesc nesatisfăcătoare și ineficiente, fiind urmate de identificarea unei soluții legislative aparținând unui sistem juridic diferit, care să fie preluată prin încor­po­rare. Acceptarea și încorporarea este condiționată de o serie de factori, cum ar fi supe­rioritatea tehnică sau adaptabilitatea facilă la contextul intern.

Nu în ultimul rând, în contextul creației Uniunii Europene, aculturația juridică devine inevitabilă prin stabilirea de standarde comune aplicabile în general dreptului intern al fiecărui stat membru. Cu toate acestea, dacă fenomenul aculturației juridice apare în cea mai mare parte a timpului în mod natural, forțat doar în cazul capitulării militare și a statutului de servitute, în cazul aculturației juridice europene fenomenul pare să aibă loc într-un mod interesant: statele membre acceptă standardele europene comune la mo­men­tul aderării la UE, posibilitatea de manifestare a rezervelor fiind extrem de limitată, dar, pe de altă parte, atunci când legislația națională a unui stat membru nu respectă stan­dardele comune sau este modificată pentru încălcarea a directivelor sau recomandărilor, se aplică sancțiuni economice sau de altă natură (a se vedea reforma judiciară din Polonia sau România).

În ceea ce privește principiul legalității, efectele aculturației juridice sunt evidente, atât din perspectiva verticală, a dreptului european supranațional prin instituirea stan­dar­delor de interpretare atât ca urmare a salvgardării principiilor și a drepturilor garantate de CEDO, cât și prin prisma jurisprudenței CEDO (exemple fiind prezentate la pct. 2 al prezentului studiu), cât și pe orizontală, la nivel național, prin faptul că cele mai înalte foruri jurisprudențiale – ÎCCJ și CCR prin deciziile luate, se inspiră din interpretarea legis­ației și jurisprudența altor state[83], cât și prin observarea constantă a standardelor internaționale și europene (exemple fiind prezentate la pct. 4 al prezentului studiu). Prezentăm, spre exem­plificare, Decizia CCR nr. 405/2016 cu privire la constituționalitatea incriminării abuzului în serviciu, analizată anterior, prin a cărei motivare CCR trimite expres, atunci când verifică standardele de legalitate ale prevederii penale supuse controlului de constitu­țio­nalitate la practica CEDO[84]:

„44. (…) Analizând claritatea și previzibilitatea unor norme ce incriminau abuzul în serviciu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că dispozițiile de drept penal în cauză, precum și interpretarea acestora, erau moștenite din fostul sistem legal sovietic. Astfel, autoritățile naționale s-au confruntat cu sarcina dificilă a aplicării acestor norme legale în noul context al economiei de piață (hotărârea din 25 iunie 2009, pronunțată în cauza Liivik c. Estoniei, par. 97).

45. Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, art. 7 par. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care consacră principiul legalității incriminării și pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conținutului infracțiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracțiuni, prevede și principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată și aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie. Rezultă, astfel, că legea trebuie să definească în mod clar infracțiunile și pe­depsele aplicabile, această cerință fiind îndeplinită atunci când un justițiabil are posibili­tatea de a cunoaște, din însuși textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanțe și în urma obținerii unei asistențe judiciare adecvate, care sunt actele și omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală și care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora [hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunțată în cauza Cantoni c. Franței, par. 29; hotărârea din 22 iunie 2000, pronunțată în cauza Coeme și alții c. Belgiei, par. 145; hotărârea din 7 februarie 2002, pronunțată în cauza E.K. c. Turciei, par. 51; hotărârea din 29 martie 2006, pronunțată în cauza Achour c. Franței, par. 41 și 42; hotărârea din 24 mai 2007, pronunțată în cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni c. României, par. 33 și 34; hotărârea din 12 februarie 2008, pronunțată în cauza Kafkaris împotriva Ciprului, par. 140; hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunțată în cauza Sud Fondi SRL și alții c. Italiei, par. 107 și 108; hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunțată în cauza Scoppola c. Italiei (nr. 2), par. 93, 94 și 99; hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunțată în cauza Del Rio Prada c. Spaniei, par. 78, 79 și 91]. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că semni­ficația noțiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conținutul textului despre care este vorba și de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilității legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanțele cauzei, consecințele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniștilor, care sunt obligați să dea dovadă de o mare prudență în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se așteaptă din partea lor să acorde o atenție specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunțată în cauza Cantoni c. Franței, par. 35; hotărârea din 24 mai 2007, pro­nun­țată în cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni c. României, par. 35; hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunțată în cauza Sud Fondi SRL și alții c. Italiei, par. 109)”.

III. Concluzii și reflecții predictive

În ciuda vârstei sale și a eroziunii „doctrinare”, principiul legalității rămâne un subiect fierbinte și extrem de actual. Prin acest studiu am încercat să demonstrăm faptul că, așa cum relațiile sociale evoluează în mod constant, normele legale, inclusiv cele penale, sunt o chestiune „vie” care este permanent conectată la schimbările și nevoile vieții sociale.

Nici principiile fundamentale ale dreptului nu fac excepție de la aceste transformări de­terminate de evoluția societății și a relațiilor sociale, principiul legalității, în ciuda caracterului său imuabil declarat, suferind schimbări de abordare și percepție, dobândind noi valențe și noi dimensiuni. Unele dintre acestea sunt determinate de tendințele globa­lizării – internaționalizarea dreptului penal și europenizarea jurisprudenței – altele sunt influențate de ritmul individual al dezvoltării, evoluției și nivelul de rezistență la fenomenul aculturației al fiecărui stat. Dacă aceste schimbări dramatice s-au produs în decursul unui secol, pe fondul creșterii accelerate a influenței internaționale și europene în legislația internă, suntem de părere că, în următorii 100 de ani vom asista la o internaționalizare progresivă a sferei de cuprindere a principiului legalității, chiar dacă vor mai pâlpâi accente de identitate națională în opera de interpretare a înțelesului acestei reguli de drept.

* Este publicat în revista Analele Universității de Vest din Timișoara nr. 2/2018 – Seria Drept, Ed. Universul Juridic, București, 2019.

[1] Ch. Peristeridou, The principle of legality in European criminal law, Disertație pentru obținerea titlului de Doctor la Universitatea din Maastricht, prezentată în public la data de 11 decembrie 2015, p. 3, disponibilă la https://cris.maastrichtuniversity.nl/ws/files/728007/guid-62d84558-50bc-4711-9cd2-29525c99e05c-ASSET1.0.

[2] I. Crișan, The principles of legality „nullum crimen, nulla poena sine lege” and their role, în Effective Justice Solutions, Effectius Newsletter, nr. 5, 2010, p. 2.

[3] Ibidem.

[4] B. Van Schaack, The principle of legality in International criminal law, în American Society of International Law, Vol. 103, Nr. 1, martie 2009, p. 101, disponibil la SSRN: https://ssrn.com/abstract=1758060.

[5] F. Caringella, Luigi Levita, I principi del diritto penale, Dike Giuridica Editrice, Barletta 2016, p. 5.

[6] C.C. Murphy, The principle of legality in criminal law under ECHR, European Human Rights Law Review, Vol. 2, 2010, p. 192, disponibil la SSRN: https://ssrn.com/abstract=1513623.

[7] I. Crișan, op. cit., p. 1.

[8] W.H. Erhard, M.C. Jensen, S. Zaffron, Integrity: a positive model that incorporates the normative phenomena of morality, ethics and legality, 2009, p. 37, disponibil la http://ssrn.com/abstract=920625.

[9] Idem, p. 7.

[10] B. Lim, The Normativity of the Principle of Legality, 17 Melbourne University Law Review 372, disponibil la http://www.austlii.edu.au/au/journals/MelbULawRw/2013/17.html.

[11] Statutul de la Roma al CPI, adoptat la 17 iulie 1998, intrat în vigoare la 1 iulie 2002:

Art. 22. Nullum crimen sine lege

„1. O persoană nu răspunde penal în baza prezentului statut decât dacă comportamentul său constituie, în momentul în care se produce, o crimă ce ține de competența Curții.

2. Definirea unei crime este de strictă interpretare și nu poate fi extinsă prin analogie. În caz de ambi­guitate ea este interpretată în favoarea persoanei care face obiectul unei anchete, urmăriri sau condamnări.

3. Prezentul articol nu împiedică ca un comportament să fie calificat drept crimă, ținând seama de dreptul internațional, independent de prezentul statut”.

Art. 23. Nulla poena sine lege

„O persoană care a fost condamnată de Curte nu poate fi pedepsită decât în conformitate cu dispozițiile prezentului statut”.

[12] N. Arajärvi, Between Lex Lata and Lex Ferenda? Customary International (Criminal) Law and the Principle of Legality, Tilburg Law Review: Journal of International and European Law, Vol. 15, Nr. 2, pp. 163-183, 2011, p. 4. Disponibil la SSRN: https://ssrn.com/abstract=1968443.

[13] Raport al Secretarului general asupra par. 2 din Rezoluția Consiliului de Securitate nr. 808 din 3 mai 1993, par. 34, disponibil la http://www.un.org/icty/legaldoc-e/index-t.htm; de asemenea, a se vedea Lon Fuller, The Morality of Law, Yale University Press, 1964, pp. 33-38; Anthony D’Amato, The Concept of Custom in International Law, Cornell University Press, 1971, p. 12.

[14] Idem, p. 3.

[15] B. Van Schaack, op. cit., p. 101.

[16] Hotărârea Tribunalului Militar Internațional pentru judecarea marilor criminali germani de război, 30 septem­brie și 1 octombrie 1946, disponibilă la https://www.loc.gov/rr/frd/Military_Law/NT_major-war-criminals.html.

[17] Tribunalul Militar Internațional de la Nuremberg, hotărârea din 1 octombrie 1946, în The Trial of German Major War Criminals. Proceedings of the International Military Tribunal sitting at Nuremberg, Germany, Partea 22 (de la 22 august 1946 până la 1 octombrie 1946), text în limba engleză, p. 52; https://crimeofaggression.info/ documents/6/1946_Nuremberg_Judgement.pdf.

[18] B. van Schaack, op. cit., p. 101.

[19] Idem, pp. 101 și 102.

[20] Ibidem.

[21] Sintagma ejusdem generis se traduce prin expresia „de același tip” și se referă la interpretarea verbală a unei incriminări în care este prevăzută o enumerare de situații cu titlu exemplificativ. Regula ejusdem generis stabilește ca și condiție de interpretare pentru aplicarea normei și la alte situații, ca acestea să aibă un caracter similar cu cele exemplificate de normă. Instanțele pot astfel să aplice norma de incriminare la situații de același tip în baza unui proces logic ce presupune analogia. A se vedea G. Hallevy, A modern treatise on the principle of legality in criminal law, Springer, 2010, Heidelberg, p. 156.

[22] B. van Schaack, op. cit., p. 102.

[23] Ibidem.

[24] Idem, p. 103.

[25] C. Kreß, Nulla poena nullum crimen sine lege, Max Planck Encyclopedia of Public International Law, 2010, Max Planck Institute for Comparative Public Law and International Law, Heidelberg and Oxford University Press, p. 5.

[26] Prosecutor c. Lubanga Dyilo, decizia cu privire la confirmarea acuzațiilor, ICC-01/04-01/06, 29 ianuarie 2007, disponibilă la https://www.icc-cpi.int/CourtRecords/CR2007_02360.PDF.

[27] Prosecutor c. Lubanga Dyilo, par. 30-303.

[28] Kafkaris c. Cyprus, hotărârea din 12 februarie 2008, par. 137, www.echr.coe.int.

[29] Kafkaris c. Cyprus, par. 139.

[30] C.C. Murphy, op. cit., p. 3.

[31] Custers, Deveaux and Turk c. Denmark, hotărârea din 3 mai 2007, par. 84, www.echr.coe.int.

[32] Welch c. UK, hotărârea din 9 februarie 1995, www.echr.coe.int.

[33] Welch c. UK, par. 22-25.

[34] Idem, par. 27.

[35] Jamil c. France, hotărârea din 25 mai 1995, www.echr.coe.int.

[36] Ibbotson c. United Kingdom, decizia din 21 octombrie 1998, www.echr.coe.int.

[37] Gillan and Quinton c. the United Kingdom, hotărârea din 12 ianuarie 2010, www.echr.coe.int.

[38] Gillan and Quinton c. the United Kingdom, par. 87.

[39] Kafkaris c. Cyprus, par. 140.

[40] C.C. Murphy, op. cit., p. 9.

[41] Kafkaris c. Cyprus, par. 140.

[42] Cantoni c. France, hotărâre din 22 octombrie 1996, www.echr.coe.int.

[43] Cantoni c. France, hotărâre din 22 octombrie 1996, par. 32-5.

[44] Custers & Others c. Denmark, judgment 3 May 2007, par. 81, www.echr.coe.int.

[45] Coeme & Others c. Belgium, judgment 22 June 2000, par. 150.

[46] C.C. Murphy, op. cit., p. 15.

[47] S. Greer, The European Convention on Human Rghts: Achievements, problems and prospects, 2006, Cambridge University Press, p. 241.

[48] B. Van Schaack, op. cit., p. 101.

[49] Ibidem.

[50] C. Beccaria, On Crimes and Punishment, tradus din italiană de M.D. Voltaire, tradus din franceză de Edward D. Ingraham, ediția a 2-a americană, Philadephia, publicată de Ph. H. Nicklin, 1819, p. 26, disponibil la https://play.google.com/books/reader?id=FRDtZqosmnEC&hl=ro&pg=GBS.PA26.

[51] Magna Carta Libertatum, 1215, art. 39, text disponibil în limba engleză la https://www.bl.uk/magna-carta/articles/magna-carta-english-translation.

[52] C. Kreß, op. cit., p. 3.

[53] Lord Blackstone citat de S.W. Allen, Toward a Unified Theory of Retroactivity, New York Law School Law Review, vol. 54: 105-144, 2009/2010, p. 107.

[54] Knuller Publishing, Printing and Promotion Ltd v Director of Public Prosecutions, Judgment of House of Lords from 14 June 1972, citat de C. Kreß, op. cit., p. 3.

[55] R. David, J.E.C. Brierley, Major legal systems in the world today, 2nd edition, 1978, Free Press, p. 421.

[56] Idem, p. 427.

[57] C. Kreß, op. cit., p. 3.

[58] Constituția SUA, art. 1 secțiunea 9 alin. (3): „No bill of attainder or ex post facto Law shall be passed”. Text disponibil în limba engleză la https://www.law.cornell.edu/constitution/articlei#section9.

[59] C. Kreß, op. cit., p. 3.

[60] Idem, p. 4.

[61] Ibidem.

[62] I. Predescu, M. Safta, The principle of legal certainty, basis for the rule of law landmark case-law, Buletinul Curții Constituționale nr. 1/2009, www.ccr.ro.

[63] Republicată în M. Of., Partea I, nr. 807 din 3 decembrie 2010.

[64] F. Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală. Vol. I, Ed. C.H. Beck, București, 2008, pp. 102 și 103.

[65] Publicată în M. Of., Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014.

[66] V. Pașca, Drept penal. Partea generală, ediția a III-a, Ed. Universul Juridic, București, 2014, pp. 27 și 28. În sens contrar, a se vedea Florin Streteanu, op. cit., pp. 101-104.

[67] Cazul Deciziei CCR nr. 224/2017, publicată în M. Of., Partea I, nr. 427 din 9 iunie 2017: „Admite excepția de neconstituționalitate (…) și constată că soluția legislativă cuprinsă în art. 335 alin. (1) C. pen., care nu incriminează fapta de conducere pe drumurile publice a unui tractor agricol sau forestier, fără permis de conducere, este neconstituțională”.

[68] Cazul Deciziei CCR nr. 62/2007, publicată în M. Of., Partea I, nr. 104 din 12 februarie 2007: „Admite excepția de neconstituționalitate (…) și constată că dispozițiile art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea și completarea Codului penal, precum și pentru modificarea și completarea altor legi, partea referitoare la abrogarea art. 205-207 din Codul penal (n.n. – abrogarea incriminării insultei și calomniei și a probei verității), sunt neconstituționale”.

[69] Decizia nr. 62/2007 privind neconstituționalitatea dezincriminării insultei și calomniei, publicată în M. Of., Partea I, nr. 104 din 12 februarie 2007.

[70] Publicată în M. Of., Partea I, nr. 601 din 12 iulie 2006.

[71] C.L. Popescu, Reincriminarea insultei și calomniei, în Noua Revistă de Drepturile Omului nr. 1/2007, p. 6.

[72] Unele instanțe au interpretat efectele deciziei ca determinând reintrarea în vigoare a dispozițiilor de incriminare prevăzute de art. 205-207 C. pen. de la 1969. Exemplificăm cu sent. pen. nr. 523/09.03.2007 a Jud. Sect. 5 București: „(…) instanța constată că se impune analizarea efectelor deciziei Curții Constituționale prin care un text legal abrogator a fost lipsit de eficiență juridică, ca urmare a constatării neconstituționalității sale. Potrivit prevederilor art. 147 alin. (1) din Constituție, pe durata a 45 de zile de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I, textul legal constatat ca fiind neconsti­tu­țional este suspendat de drept, iar după expirarea acestui termen își încetează efectele, dacă nu a fost pus de acord cu prevederile Constituției. Pe cale de consecință, suspendarea de drept a textului abrogator determină reintrarea în vigoare a dispozițiilor abrogate. Decizia amintită a fost pronunțată în cadrul controlului concret a posteriori de constituționalitate. Art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 a produs efecte juridice de la data intrării în vigoare a legii – 12.08.2006 – după acea dată nemaifiind posibilă tragerea la răspundere penală a celor care au săvârșit faptele prevăzute de fostele art. 205 și 206 C. pen. Decizia Curții Constituționale, determinând, prin efectele sale, suspendarea efectelor normei juridice declarate ca fiind neconstituționale, face ca de la data publicării sale în M. Of., Partea I – respectiv 12.02.2007, să reintre în vigoare dispozițiile art. 205 și 206 C. pen., ceea ce echivalează cu incriminarea din nou a faptelor de insultă și de calomnie. Această situație nu duce, însă, la însușirea de către Curtea Constituțională a rolului de legislator pozitiv – care revine exclusiv Parlamentului – în baza a 2 argumente dezvoltate în opinia concurentă consemnată în cadrul deciziei: 1. prin efectul constatării neconstituționalității dispoziției abrogatoare reintră în vigoare aceleași dispoziții care fuseseră abrogate și nu altele noi; 2. reintrarea în vigoare a dispozițiilor abrogate nu constituie decât un efect mediat al deciziei Curții, de constatare a neconstituționalității dispoziției abrogatoare, și nu un efect direct al acesteia. Față de aceste dispoziții, instanța constată că în prezent este din nou incriminată infracțiunea de insultă”. Soluția a fost preluată de pe www.jurisprudenta.com.

[73] Publicată în M. Of., Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014.

[74] E. Dumitrache, Contre pe aplicarea globală a legii penale mai favorabile, articol pe Lumea Justiției, 23 mai 2014, www.luju.ro.

[75] Publicată în M. Of., Partea I, nr. 495 din 6 iulie 2015.

[76] Publicată în M. Of., Partea I, nr. 672 din 27 mai 2005.

[77] Publicată în M. Of., Partea I, nr. 845 din data de 13 noiembrie 2015.

[78] Publicată în M. Of., Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016.

[79] Publicată în M. Of., Partea I, nr. 625 din 19 iulie 2018.

[80] Publicată în M. Of., Partea I, nr. 904 din 12 decembrie 2002.

[81] Republicată în M. Of., Partea I, nr. 702 din 12 octombrie 2012.

[82] Publicată în M. Of., Partea I, nr. 654 din 25 august 2016.

[83] Decizia CCR nr. 511/2013, publicată în M. Of., Partea I, nr. 75 din 30 ianuarie 2014, par. 2.1.: „În dreptul german, instituția prescripției, atât a răspunderii penale, cât și a executării pedepsei, este reglementată în Codul penal. Discuțiile privind natura prescripției s-au accentuat în preajma anului 1965, când se împlinea termenul de prescripție pentru asasinatele comise în timpul regimului național-socialist. Soluția găsită atunci, prin Legea din 13 aprilie 1965, a fost aceea de a considera că termenul de prescripție pentru aceste fapte a fost suspendat în perioada 8 mai 1945 – 31 decembrie 1949, începând să curgă de la 1 ianuarie 1950. Mai târziu, când termenele de prescripție erau iarăși pe punctul de a se împlini, a fost consacrată legislativ imprescriptibilitatea pentru infracțiunile pentru care legea stabilea pedeapsa detențiunii pe viață, și anume infracțiunile de genocid și de omor calificat, prevăzându-se expres aplicarea noului regim și cu privire la faptele al căror termen de prescripție nu se împlinise la data intrării în vigoare a legii noi. Astfel, atât dispozițiile privind suspendarea cursului prescripției, cât și cele referitoare la imprescriptibilitate au fost condiționate de neîmplinirea termenelor anterioare de prescripție.

În dreptul francez, soluția tradițională era considerarea ca aparținând procedurii penale a dispozițiilor privind prescripția răspunderii penale, respectiv dreptului penal substanțial a prevederilor referitoare la prescripția executării pedepsei. Codul penal, intrat în vigoare în 1994, în forma inițială, a suprimat această diferență de regim, prevăzând în art. 112-2 că dispozițiile privind prescripția se aplică și prescripțiilor neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi, cu excepția situațiilor în care ar conduce la o agravare a situației celui în cauză, supunând, prin urmare, reglementările privitoare la prescripție principiului aplicării legii penale mai favorabile. După 10 ani, prin legea din 9 martie 2004, legiuitorul francez, prin modificarea Codului penal, a schimbat această regulă, stabilind că legile referitoare la prescripția acțiunii publice și la prescripția pedepselor atunci când termenul de prescripție nu s-a împlinit sunt aplicabile imediat, deci și în ipoteza în care infracțiunile au fost comise înainte de intrarea în vigoare a legilor.

În Elveția, prescripția este reglementată în Codul penal, care prevede expres aplicarea unor noi dispoziții din materia prescripției, mai severe, inclusiv pentru infracțiuni comise anterior, dacă termenul de prescripție pentru acestea nu s-a împlinit încă. Dreptul elvețian consacră, prin urmare, regula potrivit căreia dispoziții legale noi pot modifica termene de prescripție aflate în curs, pe motiv că asemenea reglementări nu au efect retroactiv. Interdicția de a contraveni principiului neretroactivității nu se aplică decât modificărilor referitoare la elementele constitutive ale infracțiunii și la pedeapsă, iar nu și celor privind reglementarea prescripției.

În Suedia, Codul penal a suferit modificări, în anul 2010, cu privire la regimul prescripției, legile de modi­ficare cuprinzând dispoziții exprese care stabilesc aplicarea noilor reglementări și infracțiunilor comise anterior, dacă termenul de prescripție încă nu s-a împlinit.

În fine, în Belgia, Curtea de Casație a consacrat principiul potrivit căruia legile care prelungesc termenele de prescripție a acțiunii penale sunt de aplicare imediată și sunt incidente și în cazul tuturor procedurilor promovate înainte de intrarea acestora în vigoare, care la această dată nu erau încă prescrise”.

[84] Decizia CCR nr. 405/2016, par. 44 și 45.

Sursa: https://www.universuljuridic.ro/principiul-legalitatii-de-la-lex-scripta-la-lex-certa/4/